Străzile sunt abrupte. Uşor ȋn sus. Repede ȋn jos. Și apoi din nou ȋn sus. Sunt ud leoarcă. E 11 seara, ȋnsă Alfama nu va adormi prea curând. Părinții împing încet cărucioarele. Copiii joacă fotbal în piața din fața Muzeului Fado. Cel mai bun este un puști de 12 ani, ușor timid, care ține într-o mână o pungă cu chipsuri și poartă șlapi. Asta nu-l împiedică să joace și să facă trucuri spectaculoase. Îi priveşte pe turiști și îi încurajează să joace cu el. Cei care au curaj să o facă au parte de o surpriză. Băiatul este într-o formă excelentă şi nu cred că cineva îl poate învinge ȋn seara asta.
Chiar dacă e târziu, peste tot este zgomot și se aude un amestec de limbi străine. Portugheza – vibrantă și ușor colorată – este minoritară aici. Muzica fado poate fi auzită pentru turiștii din pub-urile și restaurantele din apropiere. Dramatică, tristă, dar și puțin teatrală. Chelnerii îmbrăcați elegant le strigă trecătorilor că doar în această seară pot asculta muzică portugheză autentică ȋn timpul unei cine cu 3 feluri de mâncare pentru doar 50 de euro de persoană! Sună tentant? Probabil că este pentru buzunarele turiștilor americani bogați.
Mă plimb ȋn continuare, întrebându-mă de ce e atât de plăcut aici, deși totul e urât. Ziduri degradate, fațade ponosite care nu au mai fost redecorate de mult timp, haine care atârnă la aproape fiecare fereastră. Ușile apartamentelor stau deschise. Cu coada ochiului văd un cuplu pe jumătate dezbrăcat, întins pe o saltea, uitându-se la televizor.
Se spune că există oameni cu care nu ai vrea să te ȋntâlneşti pe o alee întunecată. Alfama nu este nimic altceva decât străzi întunecate și înguste. Puțin neglijate, sinuoase, ȋncărcate de pasaje înguste și nenumărate scări. Din fericire, nu întâlnesc nicio astfel de persoană cum probabil că s-ar fi ȋntâmplat acum 10-12 ani, când nu puteam merge pe stradă fără ca cineva să mă abordeze sau să strige de pe o alee: ei, Maradona, você quer comprar haxixe! Sau: maconha, olha só os olhos!
Cineva a pierdut o pisică. Probabil că s-a alăturat uneia dintre haitele care hoinăresc prin zonă. Judecând după mărimea și lenea acestor pisici de stradă, se descurcă destul de bine. Și operează perfect legal.
În căutarea autenticității pierdute
M-am dus în Alfama pentru că voiam să găsesc Lisabona autentică. La urma urmei, este cel mai specific și mai vechi cartier al capitalei. Un loc de neratat pentru oricine dorește să cunoască adevărata esență portugheză. Așa că mi-am întins antenele și am încercat să absorb totul: clima, istoria, clădirile, cuvintele.
În căutarea autenticității Lisabonei
Dar Alfama nu este de ajuns. Bifez cu nerăbdare punctele de belvedere celebre, precum Miradouro Das Portas Do Sol (cândva intrarea estică în oraș) sau Miradouro Graça, în apropiere de locul unde am stat. Mănânc cu lăcomie pastéis de nata de la ceea ce se spune că este cea mai bună patiserie din oraș (Pastéis de Belém), admir picturile murale și mă opresc la aproape fiecare clădire decorată cu azulejos multicolore. Nesatisfăcut, iau tramvaiul 28 și vizitez ruinele Teatrului Roman. Mă așez pe o bancă în Parcul Estrela, care pare să fie foarte popular printre localnici. Câteva momente mai târziu, ghidul pe care l-am angajat îmi povestește cum Portugalia a fost cândva o putere mondială, cu rezerve uriașe de aur și sare, și cum era viața în timpul dictaturii lui António Salazar. Cu emoție în glas, menționează și numeroasele cutremure și tsunami care au lovit capitala.
Și tocmai când credeam că aproape am atins inima Lisabonei, un gând mă lovește ca un fulger.
Stai puțin. Asta e autenticitate? Această plimbare de mai multe zile prin punctele turistice obligatorii? Este ca și cum aș spune că știu adevăratul Bucureşti pentru că am mâncat sarmale și am văzut Palatul Parlamentului ori că știu Praga pentru că am vizitat Muzeul Kafka și m-am plimbat pe Podul Carol.
E la fel peste tot
Pierdut în gândurile mele, nici nu am observat că a răsărit soarele și că a ȋnceput o nouă zi. Stomacul cere mâncare. Din fericire, Lisabona nu duce lipsă de locuri minunate pentru micul dejun. Printre cele mai bune sunt Seventh Branch Chiado, Quase Café și Pasteleria Santo Antonio.
Ajung la una dintre ele ȋn 10 minute. Obosit, comand ceva și după un timp ȋncep să ȋnţeleg pozele cu mâncare de pe Instagram. Micul dejun este colorat, variat și delicios. Aud voci și conversații vesele în jur. De data aceasta, portugheza este limba dominantă. Iar cafeaua este mai bună ca niciodată.
Se pare că locuitorilor din Lisabona le plac diminețile lente, întâlnirile cu prietenii, cafeaua bună și micul dejun. Exact ceea ce îmi place mie – un locuitor autentic al unui oraș mare aflat la 3.000 de kilometri est de Lisabona.
